File din istoria învățământului românesc

Articol...

Adevărul și dreptatea nu se pierd niciodată

            Ziua de 11 octombrie a.c., a fost decretată printr-o lege „Ziua Școlilor Ardelene”, care a avut un rol important în lupta noastră a românilor și a formării Statului Român. Această Școală Ardeleană ne dă exemple de valori morale, creștine, mai ales pentru tineretul de astăzi.

            Fiind elevă a Blajului, caut să vă redau o lecție de Școală Ardeleană susținută de profesorul nostru de limba română, Alexandru Lupeanu Melin (1887-1937), membru al Uniunii Scriitorilor. Școala Ardeleană făcea parte din programa analitică, pentru ca mai târziu să fie exclusă din aceasta.

            Cadrele didactice beneficiază de valorificarea ei, cunoscută ca o valoare socială și națională a formării statului unitar.

            Alexandru Lupeanu Melin – scriitor şi un mare om de cultură era şi directorul Bibliotecii Centrale din Blaj. După atâţia ani pot să afirm că lecţiile dânsului erau un model de lecţii active, înainte de a ne preda, conform programei „Şcoala Ardeleană” ne-a dus la Biblioteca Centrală a Blajului, unde erau mii şi mii de cărţi, sute de dosare, ne-a arătat operele marilor cărturari şi ca introducere ne-a vorbit despre activitatea călugărilor bazilitani, care au pus bazele „Şcolii Ardelene” şi care din păcate, spunea profesorul, sunt uitaţi, marginalizaţi.

            Episcopul Ioan Micu Klein, întemeietorul acestui oraş – pe care Eminescu l-a numit „Mica Romă”, iar Eliade Rădulescu a declarat că „de aici a răsărit Soarele românismului” – la ora aceea avea mare nevoie ca să-i stea în ajutor la cârmuirea diecezei oameni care să fie şi dascăli şi misionari. Ei trebuiau, să fie oameni foarte erudiţi, atât în ştiinţe teologice, ştiinţele naturii și de ajutor pentru cârmuirea şi administraţia diecezei.

            Şi ce credeţi, asupra cărui ordin călugăresc s-a oprit? Sigur că nu ştiam. Şi a continuat – asupra ordinului de rit răsăritean al Sf. Vasile cel Mare. Motivele au fost două:

            – unul a fost teama alimentată artificial (care mai persistă şi astăzi) că poporul ce a trecut la Marea Unire cu Roma, să-şi părăsească ritul primind pe cel latin. Dar singurul ordin călugăresc de rit răsăritean erau Basilitanii care avea mănăstirile unite între ruteni.

            – Al doilea motiv, că însuşi episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein făcea parte din acest ordin călugăresc.

            Dacă veţi deschide orice carte de istorie universală, ne-a atras atenţia profesorul nostru, cu greu veţi afla vreun alt ordin călugăresc care să fi fost pus în faţa unor probleme atât de variate şi complexe. Ei trebuiau, să fie contemplativi şi activi, smeriţi şi totodată conducători ai poporului, modeşti şi totuşi mari erudiţi, universali şi profund naţionali, cu dragoste faţă de toţi şi totuşi inflexibili. Dintre ei s-au ridicat marii episcopi pe care îi aminteşte istoria culturii noastre româneşti şi universale.

            Ei mâinile acestor călugări, se concentrau firele administraţiei, legăturile cu Curtea Imperială din Viena, cu camera Dieta Transilvăneană – pe umerii lor apăsau crearea diferitelor aşezăminte religioase şi culturale, în ei se mistuiau toate suferinţele întregului popor românesc.

            Nu vă spun cât de mare era pustiul în literatura românească pe vremea Unirii şi cu atât mai mult erau de trebuinţă aceşti călugări basilitani având din dărnicia Episcopului Petru Pavel Aron o tipografie proprie. Ei au coborât în cărţile tipărite bogăţia minţii – dar cu ce preţ şi aici începe povestea (cum spunea profesorul nostru) şi cu o filă din manuscris, lăsată de aceşti călugări, atrăgându-ne atenţia supra prezentării estetice a filelor scrise cu o impecabilă caligrafie a cuvintelor care erau mai mult desenate decât scrise.

„Acum e şi mai ....

Ea stă multe stele

Voi spune tot ce-am învăţat

Voi spune totul”.

            Iar eu – spunea profesorul – vă voi spune despre chilia lui de monah mică, întunecoasă cu o singură fereastră, ce da spre o curte interioară. în mijlocul chiliei (camerei) o masă încărcată cu cărţi în toate limbile: italiană, franceză, latină, greacă, slovenă, rusă, poloneză.

            O lumânare într-o cană, care abia pâlpâia, în cameră fum înecăcios de Ia lemnele verzi ce le-a adus din spate de cu seară şi acum, sfârâie în soba de tuci, de altfel era singurul zgomot ce se auzea. La masă un tânăr de curând întors din Roma însorită şi care din când în când „înmuia pana de gâscă în călimara cu cerneală, iar frigul din cameră îl făcea să-şi strângă haina neagră şi lungă de monah în jurul corpului destul de fragil, iar geana ochiului îi cădea peste alta, dar oboseala era repede înecată de dulcea şi amara voluptate în imaginea destinului nou, ce i l-a hărăzit Dumnezeu, că trebuie să termine de tradus câteva pagini, ce le mai are”.

            Aici, în acele momente va fi încolţit pentru totdeauna în sufletul său acea nelinişte a trecerii timpului, acel rău metafizic care tulbură pe toţi marii creatori, singura putere câte lasă iluzia că erau deasupra trecerii de pe Terra. Acest monah basilitan strângea în el gândurile de mai târziu ale lui James Joyce din cartea sa „A portret of the artist as a young man”.

            „Cât de frumos trebuie să fie un suflet în stare de har, când Dumnezeu se uită la el cu dragoste”. Acest har al misterului şi chemarea spre Dumnezeu, spre transcendent, era invitaţia de a gusta viaţa, iar el, monahul, să viseze viitorul. De aceea privindu-i ochii de jeratic, aveai certitudinea încăpăţânării, a dârzeniei capabilă să suporte cea mai grozavă tortură, un personaj în căutarea binecuvântării celui Nevăzut, a Eternului.

            Observai cu câtă grijă deschidea orice carte, ca şi cineva care pătrunde într-un sanctuar. Acestea (cărţile) erau iubirile lui. Câtă nelinişte întruchipa zi şi noapte fiinţa lui. Şi noi azi l-am uitat. Teoremele, ideile, exemplele traduse din acele cărţi îl îmbrăţişau cu delicateţe, aşa cum nişte surori îmbrăţişează trupul cuiva ce are coloana vertebrală fracturată. Şi astfel prin crăpăturile spintului sfâşiat zărea lumina dumnezeiască.

            Tânjea spre lumina scrisă în diferite cărţi aduse de departe, ca să iasă din noaptea grea la lumină pentru acei de trandafir, elevii şcolilor din Blaj, ce se deschideau în fiecare dimineaţă să primească lumina din acele cărţi, erau ciocurile întinse spre adăparea cu licoarea ştiinţei şi a credinţei, ca să o ducă mai departe cu ei în satele de unde veneau. Lângă el acelaşi frate monahal lega literă de literă pe pagina cărţii ce avea să iasă din vechea tiparniţă de la Blaj.

            Aceşti monahi basilitani zideau cu fiecare zi şi noapte o cetate mare de cultură şi credinţă „Blajul”, care a răspândit lumină, ce a trecut hotarele Ardealului, răspândind în tot cuprinsul pământului românesc focul sfânt al redeşteptării – culminând cu Marea Unire, 1918.

            Şi în final ne-a arătat câteva însemnări ale profesorului dr. Ioan Raţiu, ce a propus ridicarea unui monument acestor călugări, ce au împărţit cărţi în centrul oraşului.

Prof. Elena Moldova

Blaj

Tehnica pedagogică de cercetare și creație

Descarcă